thoughts become words

Posts Tagged ‘dor’

Citeam aici despre doruri şi am realizat că mi-e dor de ceva sau de cineva mai mereu. Poate nu întotdeauna stau să-l procesez, dar sunt conştientă că e acolo. Şi chiar şi atunci când crezi că nu-l simţi, doar vorbind despre el, ţi se face dor.

Doare de cele mai multe ori şi trece de la sine, de prea puţine. Uneori ţi se ascunde atât de bine în suflet, încât uiţi că e acolo, dar iese la suprafaţă fix când ai nevoie să-l simţi. Uneori e sfâşietor, alteori trece aproape neobservat. E bine să-ţi fie dor. Atunci descoperi cele mai frumoase lucruri despre tine.

Nu ştiu cum e la alţii, dar eu dacă spun că mi-e dor, chiar aşa e.  Când spun că nu…ai grijă, există posibilitatea să mint. Asta pentru că m-a învăţat cineva că atunci când arăţi ce simţi, devii vulnerabil. Şi m-a învăţat prost. Dar despre asta… altă dată.

“Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta.”

Mă întreb… cum e să simţi lipsa dorului?

Asculta mai multe audio Muzica

Citeam azi postul lui Bek00letz despre Earth Hour şi am realizat că a trecut deja un an. Da… e aceeaşi senzaţie pe care o ai de Crăciun, de Paşte, de revelion, de ziua ta.  Earth Hour e un reper pentru că îmi amintesc că l-am promovat şi anul trecut. Apropo de asta, nu uitaţi să stingeţi lumina sâmbătă. Merită şi planeta noastră un moment de respiro.

Anyway…am aruncat un ochi pe vechiul blog să verific ce status aveam anul trecut pe vremea asta. Şi…nu înţeleg de ce nu mi-a zis nimeni că eram atâââât de lame! Love really does make us look stupid!

Am fost o prostuţă visătoare la cai verzi pe pereţi. Şi totuşi… probabil că aş face aceleaşi lucruri din nou, pentru că, într-un fel, a fost bine. A fost frumos. Mi-am amintit de fiecare zâmbet şi lacrimă, de fiecare sărut şi strângere în braţe, de fiecare privire şi de fiecare fluturaş care mi-a traversat stomacul.

Anul trecut a fost cu adevărat special din foarte multe puncte de vedere. Atunci mă chinuiam din răsputeri să uit, iar acum…parcă aş da aproape orice să retrăiesc momentele ălea. Cu lacrimi cu tot.

E ciudat…pentru că deşi îmi amintesc de momentele în care eram la pământ…nu mai ţin minte ce simţeam. Ştiu că m-a durut, dar am uitat senzaţia. În schimb, clipele frumoase mi le amintesc perfect.

Uneori mi-ar plăcea să stau cu popcornul în faţă, să vizionez filmul din nou şi să zic : “Băi, ce vremuri!”

Hai, dă play!

Asculta mai multe audio Muzica

M-am întors printre voi după nişte mici probleme pe care le-am avut cu blogul. Din păcate, tot nu am starea necesară pentru posturi vesele şi optimiste.

În ultima vreme m-a invadat melancolia, nostalgia şi pe alocuri, tristeţea. M-am gândit mult la trecut. M-am aruncat cu gândul printre momente care, odată, mi-au montat în spate cele mai frumoase aripi. Uneori mă ridicam şi fără ele. Atât de bine era atunci.

Mi-am dorit de atâtea ori să pot opri timpul sau măcar să prelungesc unele clipe cu câteva secunde. Dar singura care reuşeşte să facă asta e tristeţea.

Simt că mă transform în ceva ce nu mi-am dorit niciodată să fiu. Simt că pierd tot mai multe. Că lovesc acolo unde ar trebui să iubesc şi-mi deschid braţele spre locuri cărora ar trebui să le întorc spatele definitiv. Chiar dacă cu lacrimi în ochi.
Uneori, tot ce îmi doresc de la oameni e…să ştie. Pur şi simplu să ştie.

“Privesc ruinele amintirii cum se decojesc agonic de pe pereţii reci ai sufletului, cum în căderea lor tristă agaţă speranţele ucise, lacrimile uscate şi singurătăţile nerostite.”

“Ai văzut-o de atâtea ori (cel mai des în oglinda din baie) Ştii bine că femeia nu plânge niciodată fără motiv, fără o idee fixă care nu iese din ea decât în formă lichidă şi sărată. Dacă zâmbetul mai are şi nuanţe false, lacrima nu prea minte, decât la actriţe (şi nici atunci nu-i sigur că nu plânge personajul bine instalat în ele).

Dar în liniştea lumii, cel mai adesea se aude plânsul femeilor. Plâng când iubesc, căci la ele iubirea se instalează exact acolo de unde izvorăsc lacrimile… Plâng când li se nasc copiii, plâng de duioşie şi de nimicuri, plâng de dor şi de bucurie, plâng de durere şi de singurătate, plâng de ciudă pe ele însele, plâng de nenoroc şi de neiubite ce se simt uneori…

Ce rămâne după un plâns năprasnic? Nişte ochi umflaţi şi trişti, un munte de şerveţele şi nici o soluţie imediată. Dar parcă răsare din noi o putere pe care ne putem sprijini, deci ne putem ridica singure, în lipsa unui umăr iubit, a unui ‘în braţe strâns’, a unor buze care să sărute lacrimă după lacrimă…

Sensibilitatea din noi are nevoie de lacrimi. Poate că în ceaţa unui plâns calificat, de femeie care iubeşte degeaba, de femeie uitată sau părăsită, de mamă chinuită, se află cele mai multe răspunsuri despre cine suntem, cât de frumoase şi de vii şi de minunate suntem.

Când plânge o femeie, nu întotdeauna un bărbat e de vină, dar el e mereu una dintre lacrimi…”

Mihaela Rădulescu – Nişte răspunsuri

Asculta mai multe audio Muzica