thoughts become words

Posts Tagged ‘iubire’

Am auzit din mai multe părţi că fetele au tendinţa de a  se îndrăgosti de băieţii care seamănă cu tatăl lor. Poate pentru că, încă din copilărie, pentru unele dintre noi, tatăl întruchipează imaginea bărbatului perfect. Totuşi, teoria asta nu e valabilă în toate cazurile. Citeam aici următorul fragment:

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rasturna astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea.

Gândindu-mă la treaba asta, am realizat că majoritatea băieţilor de care m-am îndrăgostit îi semănau lui. Şi nu vorbesc din punct de vedere fizic, nici măcar din cel al caracterului, ci mai degrabă al comportamentului lor faţă de mine. Exact cum s-a purtat tata cu mine în toţi anii ăştia, aşa au făcut şi bărbaţii la care am ţinut cel mai mult.

Tatăl meu nu e un om rău… dar e un om extrem de rece şi distant. Multă vreme am trăit cu impresia că doar cu mine e aşa şi încă nu sunt convinsă că mă înşel în privinţa asta. Suntem permanent în conflict şi niciodată n-am avut cu adevărat senzaţia că mă înţelege. Copiii altora au fost mereu mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi, mai nu ştiu cum decât mine. O singură dată m-a felicitat şi mi-a zis că e mândru de mine. O singură dată în 24 de ani… În afară de chestiile obişnuite, nu discutăm niciodată. Ori de câte ori încercam să mă apropii de el, mă făcea să-mi regret gestul în următoarea secundă. Totuşi… avem momentele noastre, care există, deşi sunt extrem de rare. Păcat că nu poate fi aşa tot timpul…

Mama spune că semănăm prea mult, dar refuz să cred că sunt ca el. N-aş vrea să am acelaşi comportament faţă de copiii mei, tocmai pentru că ştiu câtă durere mi-a adus mie. Nu mi-a zis niciodată că mă iubeşte, dar ştiu că în felul lui ciudat, o face. Poate mai mult decât îmi pot eu imagina. Doar că n-ar strica să-mi şi arate asta din când în când.

M-am întrebat mereu unde greşesc şi de ce am iubit tocmai bărbaţii care erau… asa. Cei care nu mi-au putut oferi ce meritam cu adevărat. Cei în faţa cărora a trebuit să mă lupt din toate puterile ca să demonstrez că valorez ceva. Şi niciodată n-am reuşit, decât atunci când n-a mai contat.

Aşa că aleg să nu cred în teoria asta. Te iubesc, tata, dar lasă-mă să mă îndrăgostesc de omul care nu-ţi seamănă deloc.

Aseară mă bătea gândul să închid blogul şi… în dimineaţa asta, mi-am făcut cafeaua şi l-am deschis pregătită să scriu. Nu ştiam dacă să povestesc despre cum am deschis ochii la 4 dimineaţa trezită de propriul meu râs, deşi n-am nici cea mai mică idee ce-am visat, sau despre cât de mult detest expresia “cine mă iubeşte, mă iubeşte şi aşa” folosită atunci când îţi place să te complaci într-o anumită situaţie, sau despre cum mă simt încă un copil..

Apoi mi-am amintit de o chestie pe care mi-a spus-o Hubbis acum câteva zile. “Eu tot aştept să se întâmple ceva să se despartă…nu pt că nu îi vreau împreună, dar pt că e prea sweet să fie adevărat.” Vorbea despre două personaje dintr-un serial, deci şi să nu fi fost “sweet”, tot nu era adevărat. Dar, din păcate, vorba asta e folosită des. Atunci când avem impresia că fericirea nu e un lucru care ni se cuvine. Sau atunci când sufletul ţi-e atât de călcat în picioare, încât ideea că ţi se întâmplă ceva frumos, în sfârşit, pare o absurditate. Trist e că… de cele mai multe ori, nu e. Chiar se întâmplă să ajungi să-ţi trăieşti visul cu ochii. Dar în loc să te bucuri că eşti în sfârşit acolo, omori momentele de fericire cu teama permanentă că se va termina totul în următoarea secundă. Pentru că… e prea frumos să fie adevărat, e prea frumos ca să dureze, e prea frumos…

Ştii… mi-ar plăcea să ai încredere că lucrurile bune ţi se pot întâmpla şi ţie. Sunt oameni care aşteaptă iubirea, deşi nu mai cred în ea şi oameni care ştiu că există, dar s-au resemnat cu gândul că pentru ei nu mai vine. Ce-ar fi să fii tu cel care crede în ea şi care ştie sigur că într-o zi, o va avea în faţa ochilor? Nu ştiu să-ţi spun când se va întâmpla, dar ştiu că va fi mult mai frumos decât ai crede şi mai adevărat decât ţi-ai putea vreodată închipui…

“The idea that when people come together, they stay together… I have to take that with me when I’m going to bed at night, even if I’m going to bed alone.”

E ciudat cum toate poveştile mele despre foşti iubiţi se incheie, de fiecare dată, printr-un “E un nenorocit/idiot/cretin/tâmpit, dă-l naibii şi hai să vorbim despre altceva.” Poate ar fi de înţeles dacă aş chiar fi de părerea asta. Dar nu sunt. Chiar nu înţeleg de ce continui să-i numesc aşa. Şi asta se întâmplă atunci când mai e cineva pe lângă mine. Dacă sunt doar eu şi ale mele gânduri, se schimbă treaba.

Zilele trecute m-a sunat unul dintre ei. Unul dintre “ăia importanţi”. Dacă ar fi cineva, care să merite să-l fac troacă de porci… el ar fi ăla. Omul ăsta mi-a călcat sufletul cu picioarele încălţate în ditamai bocancii. Până şi prietenii mei îşi dau ochii peste cap atunci când, întâmplător, apare în discuţie.

Şi totuşi… am avut o convorbire atât de plăcută, încât nici mie nu mi-a venit să cred. De fapt cred că a fost prima dată când am râs atât de mult împreună. Adevărul e că… m-am bucurat tare mult că l-am auzit. După care, evident, am închis telefonul, iar prima persoană care mi-a ieşit în cale a trebuit să audă de la mine că “m-a sunat bou’ de X”. De ce bou? Hmm… nu ştiu, poate pentru că nu m-a iubit?! Cu siguranţă. Dacă era într-adevăr un bou, nu l-aş fi iubit de prima dată. Deci nu e bou pentru că aşa e, ci pentru că aşa sunt toţi bărbaţii de care am fost nebuneşte îndrăgostită şi care nu m-au iubit. Are sens, nu? Altfel nu-mi explic de ce restul, care au ţinut la mine, dar pentru care n-am simţit eu mare lucru, sunt ăia buni. Pe principiul “Nu tu eşti de vină, eu sunt defectă.”

I-am iertat pe toţi. Cu adevărat, nu doar de faţadă. Nu mai port pică nimanui. Universul are întotdeauna grijă să ne răzbune. Nu că aş fi cerut eu asta, dar de karma nu prea scapă nimeni. Oricum ar fi, cred că i-am iubit pentru cel puţin un motiv extraordinar de bun. De ce i-am vorbi acum de rău? Oare nu ne jignim pe noi înşine, făcând asta? Totuşi…vorbeşti despre un om pe care, odată, l-ai iubit poate mai mult decât pe tine. Ce-ar fi să ţii minte cum nu era nenorocit/idiot/cretin/tâmpit/bou? Daaaar… parcă totuşi merită să fie numiţi boi. Pentru că nu ne-au iubit.

Offf…ciudate femeile ăstea. Eu n-am înţeles nimic. Voi? Hai să nu luăm prea în serios postul ăsta.

În timp ce mă gândeam aseară la chestii legate de nemurirea sufletului, mi-a trecut prin minte acelaşi gând enervant pe care îl am de mult timp. Superficialitatea bărbaţilor. E enervant cât de… uşuratici pot fi. (Desigur, nu generalizăm, dar totuşi e un lucru pe care îl au în comun. Hai să nu mai negăm.)

Îmi amintesc că, acum multă vreme, îmi spunea un prieten că dacă mergem amândoi în centrul oraşului şi urlăm în gura mare “Vreau sex!”, eu mă voi alege cu o grămadă de bărbaţi la picioarele mele, în timp ce el s-ar alege, în cel mai bun caz, cu câteva poşete în cap. Concluzia era că pentru o femeie e mult mai simplu să facă sex.

Normal ca e mai simplu. Tot ce trebuie să facem e să arătăm bine.(nici măcar extraordinar) În rest, avem voie să fim proaste. Nu trebuie să ştim să facem bani, să iubim, să purtăm o discuţie inteligentă. Am putea foarte bine să n-avem nici cap. La propriu.(sau nu vă amintiţi de dilema sirenei – cap sau coada de peşte…ia ghiciţi, care e varianta preferată de majoritatea bărbaţilor?) Nici măcar nu trebuie să ştim cum să ne dăm chiloţii jos, se ocupă ei şi de asta. Spun lucrurile astea pentru că bărbaţilor le e de ajuns o poză dintr-o revistă ca să fie…all turned on.

Şi acum spuneţi-mi voi, fetelor. De câte ori vi s-a întâmplat să aveţi fantezii cu un corp de pe un calendar agăţat de perete? Sau cu un Voicu gen, apărut pe o pagină în revistă? Mie, cu siguranţă, niciodată. Pentru că noi avem nevoie de mai mult de atât. Trebuie să-i ataşăm imaginii respective un caracter, o personalitate, o atitudine, un stil de a şti cum să ne bage în pat. Degeaba arată extraordinar dacă atunci când deschide gura, tot ce poate scoate din ea e un “to the be the best”. Şi chiar dacă nu vreau să-l iau de bărbat… chiar dacă tot ce vreau de la el e sex… trebuie să ştie CUM să mă facă să îmi doresc asta. Nu, pentru noi nu e de ajuns doar un fizic bun.

Cred că la capitolul ăsta… bărbaţii gândesc cu organul din dotare, iar femeile cu celălalt organ, făcut special pentru a gândi, creierul. Şi ocazional, cu inima. Din păcate.

Ca să nu-mi sară nimeni în cap, simt nevoia să clarific un lucru. Am vorbit despre sex aici, nu despre iubire, da?

Asculta mai multe audio Muzica