thoughts become words

Posts Tagged ‘trecut’

Vorbeam cu cineva şi, de la una la alta, a ajuns să-mi povestească întreaga sa istorie ( bine, nu toată… vreo 70% din ea ). Cu toate relaţiile şi pseudo-relaţiile mai mult sau mai putin importante. Pentru câteva ore, am fost cu urechile ciulite şi mintea acolo… şi ocazional, când îmi declanşa câte o amintire, pe la mine prin viaţă. Am zâmbit la unele momente, mi-a venit să plâng la altele pentru că… da, nu-i greu să-mi ajungi la lacrimi dacă-mi vorbeşti despre  suflete îndrăgostite.

Îl ascultam şi mă gândeam cât de tare s-a schimbat. Şi mi-a părut cumplit de rău. Nu e singurul pe care îl cunosc aşa. Ştiu o grămadă de persoane transformate, în timp, din băieţi buni în… porci. Şi e oarecum normal… E instinctul ăla… te adaptezi ca să supravieţuieşti. Te ridici de jos şi îţi juri că nu se va mai întâmpla a doua oară. Chiar dacă asta înseamnă să fii tu cel care schimbă suflete. Partea proastă e că… niciunul dintre ei nu-mi pare fericit. Nu cu adevărat.

Am adormit, spre dimineaţă, gândindu-mă la ce am lăsat eu în spate. Poveştile noastre nu diferă foarte mult. El şi-a învăţat lecţiile. Diferenţa e că, eu, deşi mi-am promis în nenumărate rânduri că n-o să-mi mai las inima călcată în picioare şi n-o să mai plâng după nimeni… n-am reuşit să mă schimb. Am rămas (aproximativ) aceeaşi. Sunt tot visătoare, tot uşor naivă… tot campioană în a da a 10-a şansă cuiva. Desigur… acum am “gheare” pe care ştiu şă le folosesc destul de bine atunci când e cazul. Dar, in fond, sunt tot un copil. Tot eu… Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac vinovată de suferinţa altcuiva. Cu siguranţă, dar nu ştiu dacă la modul ăla, care să-l transforme în altcineva.

Stând acolo în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavan şi cu gândul departe, n-am putut să nu mă întreb… Oare cine e mai câştigat dintre noi doi? El că s-a schimbat sau eu, pentru că am rămas la fel?

P.S. Nu asculta melodia în timp ce citeşti. Îţi va părea prea trist postul.

Citeam azi postul lui Bek00letz despre Earth Hour şi am realizat că a trecut deja un an. Da… e aceeaşi senzaţie pe care o ai de Crăciun, de Paşte, de revelion, de ziua ta.  Earth Hour e un reper pentru că îmi amintesc că l-am promovat şi anul trecut. Apropo de asta, nu uitaţi să stingeţi lumina sâmbătă. Merită şi planeta noastră un moment de respiro.

Anyway…am aruncat un ochi pe vechiul blog să verific ce status aveam anul trecut pe vremea asta. Şi…nu înţeleg de ce nu mi-a zis nimeni că eram atâââât de lame! Love really does make us look stupid!

Am fost o prostuţă visătoare la cai verzi pe pereţi. Şi totuşi… probabil că aş face aceleaşi lucruri din nou, pentru că, într-un fel, a fost bine. A fost frumos. Mi-am amintit de fiecare zâmbet şi lacrimă, de fiecare sărut şi strângere în braţe, de fiecare privire şi de fiecare fluturaş care mi-a traversat stomacul.

Anul trecut a fost cu adevărat special din foarte multe puncte de vedere. Atunci mă chinuiam din răsputeri să uit, iar acum…parcă aş da aproape orice să retrăiesc momentele ălea. Cu lacrimi cu tot.

E ciudat…pentru că deşi îmi amintesc de momentele în care eram la pământ…nu mai ţin minte ce simţeam. Ştiu că m-a durut, dar am uitat senzaţia. În schimb, clipele frumoase mi le amintesc perfect.

Uneori mi-ar plăcea să stau cu popcornul în faţă, să vizionez filmul din nou şi să zic : “Băi, ce vremuri!”

Hai, dă play!

Asculta mai multe audio Muzica

M-am întors printre voi după nişte mici probleme pe care le-am avut cu blogul. Din păcate, tot nu am starea necesară pentru posturi vesele şi optimiste.

În ultima vreme m-a invadat melancolia, nostalgia şi pe alocuri, tristeţea. M-am gândit mult la trecut. M-am aruncat cu gândul printre momente care, odată, mi-au montat în spate cele mai frumoase aripi. Uneori mă ridicam şi fără ele. Atât de bine era atunci.

Mi-am dorit de atâtea ori să pot opri timpul sau măcar să prelungesc unele clipe cu câteva secunde. Dar singura care reuşeşte să facă asta e tristeţea.

Simt că mă transform în ceva ce nu mi-am dorit niciodată să fiu. Simt că pierd tot mai multe. Că lovesc acolo unde ar trebui să iubesc şi-mi deschid braţele spre locuri cărora ar trebui să le întorc spatele definitiv. Chiar dacă cu lacrimi în ochi.
Uneori, tot ce îmi doresc de la oameni e…să ştie. Pur şi simplu să ştie.

“Privesc ruinele amintirii cum se decojesc agonic de pe pereţii reci ai sufletului, cum în căderea lor tristă agaţă speranţele ucise, lacrimile uscate şi singurătăţile nerostite.”

Cică pe lumea asta nimic nu e întâmplător. De la oamenii care îţi ies în cale… până la poveştile din care ieşi puţin ciufulit şi te alegi, în cel mai bun caz, cu o palmă peste ceafă şi o lecţie din care, teoretic, ar trebui să înveţi ceva. Dar viaţa nu e întotdeauna un profesor care te învaţă să citeşti printre rânduri. După unele poveşti rămâi şi cu lecţia neînvăţată şi cu ceafa neatinsă, căci de data asta, locul lovit e altul.

Despărţirile vin. Apar noile începuturi. Nu întotdeauna ni le dorim, dar uneori n-avem de ales. E greu să te rupi de lucruri care au existat atâta vreme în viaţa ta, dar e şi mai greu să le laşi să stea acolo, deşi e singurul impediment în calea fericirii tale.

Rănile rămân acolo pentru totdeauna, doar că se închid şi într-un final…uiţi. Ideal ar fi să n-ajungem la momentul în care ne privim în oglindă şi nu mai ştim cine suntem. E bine să pleci înainte să se întâmple asta.

Oferă-ţi timp. Fă ce simţi. Alungă-ţi teama de noi începuturi. Nu rămâne prea mult acolo unde nu eşti de ajuns. Încearcă-ţi răbdarea cu oamenii care merită şi ai grijă să nu te pierzi pe drum…

Uită pentru câteva momente trecutul şi trăieşte în prezent.

Asculta mai multe audio Muzica