thoughts become words

Posts Tagged ‘vis’

Aseară mă bătea gândul să închid blogul şi… în dimineaţa asta, mi-am făcut cafeaua şi l-am deschis pregătită să scriu. Nu ştiam dacă să povestesc despre cum am deschis ochii la 4 dimineaţa trezită de propriul meu râs, deşi n-am nici cea mai mică idee ce-am visat, sau despre cât de mult detest expresia “cine mă iubeşte, mă iubeşte şi aşa” folosită atunci când îţi place să te complaci într-o anumită situaţie, sau despre cum mă simt încă un copil..

Apoi mi-am amintit de o chestie pe care mi-a spus-o Hubbis acum câteva zile. “Eu tot aştept să se întâmple ceva să se despartă…nu pt că nu îi vreau împreună, dar pt că e prea sweet să fie adevărat.” Vorbea despre două personaje dintr-un serial, deci şi să nu fi fost “sweet”, tot nu era adevărat. Dar, din păcate, vorba asta e folosită des. Atunci când avem impresia că fericirea nu e un lucru care ni se cuvine. Sau atunci când sufletul ţi-e atât de călcat în picioare, încât ideea că ţi se întâmplă ceva frumos, în sfârşit, pare o absurditate. Trist e că… de cele mai multe ori, nu e. Chiar se întâmplă să ajungi să-ţi trăieşti visul cu ochii. Dar în loc să te bucuri că eşti în sfârşit acolo, omori momentele de fericire cu teama permanentă că se va termina totul în următoarea secundă. Pentru că… e prea frumos să fie adevărat, e prea frumos ca să dureze, e prea frumos…

Ştii… mi-ar plăcea să ai încredere că lucrurile bune ţi se pot întâmpla şi ţie. Sunt oameni care aşteaptă iubirea, deşi nu mai cred în ea şi oameni care ştiu că există, dar s-au resemnat cu gândul că pentru ei nu mai vine. Ce-ar fi să fii tu cel care crede în ea şi care ştie sigur că într-o zi, o va avea în faţa ochilor? Nu ştiu să-ţi spun când se va întâmpla, dar ştiu că va fi mult mai frumos decât ai crede şi mai adevărat decât ţi-ai putea vreodată închipui…

“The idea that when people come together, they stay together… I have to take that with me when I’m going to bed at night, even if I’m going to bed alone.”

M-am întors printre voi după nişte mici probleme pe care le-am avut cu blogul. Din păcate, tot nu am starea necesară pentru posturi vesele şi optimiste.

În ultima vreme m-a invadat melancolia, nostalgia şi pe alocuri, tristeţea. M-am gândit mult la trecut. M-am aruncat cu gândul printre momente care, odată, mi-au montat în spate cele mai frumoase aripi. Uneori mă ridicam şi fără ele. Atât de bine era atunci.

Mi-am dorit de atâtea ori să pot opri timpul sau măcar să prelungesc unele clipe cu câteva secunde. Dar singura care reuşeşte să facă asta e tristeţea.

Simt că mă transform în ceva ce nu mi-am dorit niciodată să fiu. Simt că pierd tot mai multe. Că lovesc acolo unde ar trebui să iubesc şi-mi deschid braţele spre locuri cărora ar trebui să le întorc spatele definitiv. Chiar dacă cu lacrimi în ochi.
Uneori, tot ce îmi doresc de la oameni e…să ştie. Pur şi simplu să ştie.

“Privesc ruinele amintirii cum se decojesc agonic de pe pereţii reci ai sufletului, cum în căderea lor tristă agaţă speranţele ucise, lacrimile uscate şi singurătăţile nerostite.”

Acum ceva timp am scris postul ăsta.
Mă întreb până când…câte vise mi se vor mai împlini când deja va fi prea târziu? Prea târziu ca să le mai vreau împlinite..
E ca şi cum ţi-ai dori cu disperare să ai zăpadă de Crăciun, dar te trezeşti că ninge în mijlocul lui iulie. Văd că viaţa nu ratează nici o ocazie de a ne râde în faţă, iar şi iar şi iar. Cel puţin mie…
They’re always too late.