thoughts become words

Author Archive

Am ştiut de când m-am trezit azi-dimineaţă şi am ca martor un status stupid pe facebook. Nu ştiu cum…pur şi simplu m-am trezit cu sentimentul ăla… că azi o să mă cert cu cineva. Şi asta am făcut. Problema mea e că, sunt destul de puţini oameni pe care chiar îi iubesc. A trebuit să mă cert fix cu unul dintre ei…şi-aşa puţini.

Nu-mi doresc să iau rolul de victimă, pentru că, până la urmă, s-ar putea să fie vina mea. Adică… n-aveam decât să nu-l iubesc. Pentru că, evident, atunci când nu iubeşti, n-ai cum să apreciezi. Şi dacă n-ai cum să apreciezi, n-ai cum să te enervezi. Nu te enervezi, nu te cerţi. Şi nu te doare, pentru că… după cum ziceam, nu-l iubeşti. Nu ştiu cum e pe la case mai mari, dar mie un om care mi-e indiferent, nu-mi poate face rău în nici un fel. Exceptându-l pe cel fizic, desigur. Ideea e că, dacă te doare… e important.

S-ar mai putea să aştept prea mult de la oameni, deşi mi s-a reproşat în nenumărate rânduri că mă mulţumesc cu prea puţin. Mai ales de la omul respectiv. N-am prea ascultat de nimeni. Aveam impresia că se bagă în viaţa mea fără să le ofer dreptul ăsta şi că judecă, la fel, fără să cunoască. Am obiceiul de-a le lua apărarea oamenilor la care ţin. Şi aşa e normal.

Partea proastă e că… mă aflu într-o fază în care nu ştiu ce să mai cred. Încep să am îndoieli în privinţa capacităţii mele de-a citi omu’. N-ar fi prima dată când greşesc. Sper totuşi să nu fie aşa. În cazul ăsta, n-ar trebui să înfrunt doar zecile de “ţi-am zis eu”, ci şi un sentiment tare urât. Dezamăgirea.

Sunt la un pas de-a sacrifica ceva extrem de important pentru mine. Dacă mă voi hotărî, în final, să fac asta… mă voi urî multă vreme de acum înainte. Dar îmi va trece la un moment dat. Pentru că toate trec, nu? Aparent, chiar şi respectul.

P.S. Nu sunt rânduri scrise la nervi… mai degrabă cu lacrimi în ochi.

PPS. A da, mâine împlineşte blogul un an.

Vorbeam cu cineva şi, de la una la alta, a ajuns să-mi povestească întreaga sa istorie ( bine, nu toată… vreo 70% din ea ). Cu toate relaţiile şi pseudo-relaţiile mai mult sau mai putin importante. Pentru câteva ore, am fost cu urechile ciulite şi mintea acolo… şi ocazional, când îmi declanşa câte o amintire, pe la mine prin viaţă. Am zâmbit la unele momente, mi-a venit să plâng la altele pentru că… da, nu-i greu să-mi ajungi la lacrimi dacă-mi vorbeşti despre  suflete îndrăgostite.

Îl ascultam şi mă gândeam cât de tare s-a schimbat. Şi mi-a părut cumplit de rău. Nu e singurul pe care îl cunosc aşa. Ştiu o grămadă de persoane transformate, în timp, din băieţi buni în… porci. Şi e oarecum normal… E instinctul ăla… te adaptezi ca să supravieţuieşti. Te ridici de jos şi îţi juri că nu se va mai întâmpla a doua oară. Chiar dacă asta înseamnă să fii tu cel care schimbă suflete. Partea proastă e că… niciunul dintre ei nu-mi pare fericit. Nu cu adevărat.

Am adormit, spre dimineaţă, gândindu-mă la ce am lăsat eu în spate. Poveştile noastre nu diferă foarte mult. El şi-a învăţat lecţiile. Diferenţa e că, eu, deşi mi-am promis în nenumărate rânduri că n-o să-mi mai las inima călcată în picioare şi n-o să mai plâng după nimeni… n-am reuşit să mă schimb. Am rămas (aproximativ) aceeaşi. Sunt tot visătoare, tot uşor naivă… tot campioană în a da a 10-a şansă cuiva. Desigur… acum am “gheare” pe care ştiu şă le folosesc destul de bine atunci când e cazul. Dar, in fond, sunt tot un copil. Tot eu… Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac vinovată de suferinţa altcuiva. Cu siguranţă, dar nu ştiu dacă la modul ăla, care să-l transforme în altcineva.

Stând acolo în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavan şi cu gândul departe, n-am putut să nu mă întreb… Oare cine e mai câştigat dintre noi doi? El că s-a schimbat sau eu, pentru că am rămas la fel?

P.S. Nu asculta melodia în timp ce citeşti. Îţi va părea prea trist postul.