thoughts become words

Archive for the ‘De-ale lu' Dreamgirl’ Category

Am ştiut de când m-am trezit azi-dimineaţă şi am ca martor un status stupid pe facebook. Nu ştiu cum…pur şi simplu m-am trezit cu sentimentul ăla… că azi o să mă cert cu cineva. Şi asta am făcut. Problema mea e că, sunt destul de puţini oameni pe care chiar îi iubesc. A trebuit să mă cert fix cu unul dintre ei…şi-aşa puţini.

Nu-mi doresc să iau rolul de victimă, pentru că, până la urmă, s-ar putea să fie vina mea. Adică… n-aveam decât să nu-l iubesc. Pentru că, evident, atunci când nu iubeşti, n-ai cum să apreciezi. Şi dacă n-ai cum să apreciezi, n-ai cum să te enervezi. Nu te enervezi, nu te cerţi. Şi nu te doare, pentru că… după cum ziceam, nu-l iubeşti. Nu ştiu cum e pe la case mai mari, dar mie un om care mi-e indiferent, nu-mi poate face rău în nici un fel. Exceptându-l pe cel fizic, desigur. Ideea e că, dacă te doare… e important.

S-ar mai putea să aştept prea mult de la oameni, deşi mi s-a reproşat în nenumărate rânduri că mă mulţumesc cu prea puţin. Mai ales de la omul respectiv. N-am prea ascultat de nimeni. Aveam impresia că se bagă în viaţa mea fără să le ofer dreptul ăsta şi că judecă, la fel, fără să cunoască. Am obiceiul de-a le lua apărarea oamenilor la care ţin. Şi aşa e normal.

Partea proastă e că… mă aflu într-o fază în care nu ştiu ce să mai cred. Încep să am îndoieli în privinţa capacităţii mele de-a citi omu’. N-ar fi prima dată când greşesc. Sper totuşi să nu fie aşa. În cazul ăsta, n-ar trebui să înfrunt doar zecile de “ţi-am zis eu”, ci şi un sentiment tare urât. Dezamăgirea.

Sunt la un pas de-a sacrifica ceva extrem de important pentru mine. Dacă mă voi hotărî, în final, să fac asta… mă voi urî multă vreme de acum înainte. Dar îmi va trece la un moment dat. Pentru că toate trec, nu? Aparent, chiar şi respectul.

P.S. Nu sunt rânduri scrise la nervi… mai degrabă cu lacrimi în ochi.

PPS. A da, mâine împlineşte blogul un an.

Vorbeam cu cineva şi, de la una la alta, a ajuns să-mi povestească întreaga sa istorie ( bine, nu toată… vreo 70% din ea ). Cu toate relaţiile şi pseudo-relaţiile mai mult sau mai putin importante. Pentru câteva ore, am fost cu urechile ciulite şi mintea acolo… şi ocazional, când îmi declanşa câte o amintire, pe la mine prin viaţă. Am zâmbit la unele momente, mi-a venit să plâng la altele pentru că… da, nu-i greu să-mi ajungi la lacrimi dacă-mi vorbeşti despre  suflete îndrăgostite.

Îl ascultam şi mă gândeam cât de tare s-a schimbat. Şi mi-a părut cumplit de rău. Nu e singurul pe care îl cunosc aşa. Ştiu o grămadă de persoane transformate, în timp, din băieţi buni în… porci. Şi e oarecum normal… E instinctul ăla… te adaptezi ca să supravieţuieşti. Te ridici de jos şi îţi juri că nu se va mai întâmpla a doua oară. Chiar dacă asta înseamnă să fii tu cel care schimbă suflete. Partea proastă e că… niciunul dintre ei nu-mi pare fericit. Nu cu adevărat.

Am adormit, spre dimineaţă, gândindu-mă la ce am lăsat eu în spate. Poveştile noastre nu diferă foarte mult. El şi-a învăţat lecţiile. Diferenţa e că, eu, deşi mi-am promis în nenumărate rânduri că n-o să-mi mai las inima călcată în picioare şi n-o să mai plâng după nimeni… n-am reuşit să mă schimb. Am rămas (aproximativ) aceeaşi. Sunt tot visătoare, tot uşor naivă… tot campioană în a da a 10-a şansă cuiva. Desigur… acum am “gheare” pe care ştiu şă le folosesc destul de bine atunci când e cazul. Dar, in fond, sunt tot un copil. Tot eu… Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac vinovată de suferinţa altcuiva. Cu siguranţă, dar nu ştiu dacă la modul ăla, care să-l transforme în altcineva.

Stând acolo în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavan şi cu gândul departe, n-am putut să nu mă întreb… Oare cine e mai câştigat dintre noi doi? El că s-a schimbat sau eu, pentru că am rămas la fel?

P.S. Nu asculta melodia în timp ce citeşti. Îţi va părea prea trist postul.

E atât de linişte, încât am impresia că greierii îmi cântă melodia preferată. Ador nopţile de vară. Întotdeauna am iubit peisajul care se întinde dincolo de geamul meu, iar în noaptea asta stelele se văd atât de clar. Încă îi simt parfumul imprimat în haine şi mi-e teamă să le arunc în maşina de spălat, deşi ştiu că nici un detergent din lume nu-i va şterge mirosul. I-am spus că miros a el şi m-a făcut obsedată. Are dreptate. Sunt obsedată de sentimentul ăsta pe care îl hrănesc prin orice mijloc posibil, chiar dacă nu simt că ar exista riscul să-l pierd. E senzaţia aia de “totdeauna”.

Îi ador felul ciudat în care ţine la mine şi modul în care îşi aminteşte cele mai nesemnificative lucruri. Are un suflet extraordinar de bun pe care încearcă constant să-l ascundă sub aroganţa cu care aruncă în toate părţile. Dar eu l-am văzut. Şi pe lângă al lui, l-am văzut mai clar pe al meu.

Îmi place cum ştie să mă dezbrace fără să mişte o singură bucată de material de pe mine şi cum e în stare să mă sărute fără cea mai uşoară atingere a buzelor. Îmi place cum numele îi sună mult mai frumos când îl spun eu şi cum nu mă interesează părerea celorlalţi. Nu mă interesează cât primesc, atâta vreme cât am voie să ofer. Aşa cum nu mă interesează să mă supun regulilor obişnuite şi nu mai mi-e frică să… simt.

Nu ştiu cum va fi, şi evident, nu eu am ales să fie aşa, dar ştii ce… în fiecare noapte închid pleoapele fericită că există cel puţin un om în viaţa mea la care n-aş renunţa nici pentru zece mai buni. Chiar dacă uneori… mai scapă o lacrimă de sub ele.

Asculta mai multe audio Muzica

Fragmentul ăsta l-am mai postat pe un blog, anul trecut. De ce am ales să-l aduc şi aici? Pentru că încă îmi place să simt fiecare cuvânt din el. Şi ştii ce e şi mai frumos? Faptul că, în timp ce-l citeşti, există posibilitatea să ai deja pe cineva în minte.
N-o să spun cine e autorul, spun doar că e preluat dintr-un editorial al revistei Elle.

“Bărbatul pe care îl iubesc e cel pe care l-am desenat cu degetul pe un geam aburit, într-un tren, când aveam 20 de ani.Tot el e cel pe care mi s-a părut că-l văd în spatele fiecărui bărbat de care m-am îndrăgostit.

Tot el e cel care mi-a apărut în orice vis romantic şi singurul personaj care făcea echipa cu mine când visam să zbor deasupra altora.

Pe bărbatul acesta îl iubesc ca pe viaţa însăşi, adică vreau să-l trăiesc, să-l provoc, să-l fac fericit, puternic, plin de minunătii, sentimente, experienţe, bucurie şi emoţie.Vreau să am atâta grija de el şi de sufletul lui încât să-mi zâmbească mereu, chiar şi din faţa altarului unde-i va spune “DA” alteia.Mă gândesc că e cel mai special om pe care viaţa mea l-a primit în dar, de aceea îmi propun să-l iubesc în afara oricarei scheme, în afara oricarui gest previzibil şi in ciuda oricui.Dacă l-aş pune acum alături de viaţa mea, absolut toate amintirile mele ar fugi neputincioase şi mirate şi i-as rămâne în faţă doar cu un suflet vizibil. Ştiu sigur că l-ar lua de mână şi l-ar face să zâmbească, ştiu sigur că mintea mea ar fi în sfârşit răzbunată pentru toate tâmpeniile cu care a fost confruntată în alte relaţii şi ştiu sigur că bărbatul pe care-l iubesc s-ar aşeza calm şi fără ezitare în faţa tunurilor cu care alţii trag mereu în mine.Pe bărbatul acesta îl vad de câte ori închid ochii şi el este inventatorul fiorului care-mi străbate chiar acum şira spinării…Şi când sunt foarte singură, ajunge să închid ochii şi să-i zâmbesc.Bărbatul acesta sigur există.E iubirea vieţii mele. Şi e chiar acum în mine, alături de femeia care mi-a adus aminte că sunt.”

“Poate că trece în momentul ăsta pe sub fereastra ta, sau prin biroul tău, poate mâine va traversa strada odată cu tine..
Ridică ochii şi vei şti – nu mă întreba cum..”