thoughts become words

Archive for the ‘Gândesc cu sufletul’ Category

Vorbeam cu cineva şi, de la una la alta, a ajuns să-mi povestească întreaga sa istorie ( bine, nu toată… vreo 70% din ea ). Cu toate relaţiile şi pseudo-relaţiile mai mult sau mai putin importante. Pentru câteva ore, am fost cu urechile ciulite şi mintea acolo… şi ocazional, când îmi declanşa câte o amintire, pe la mine prin viaţă. Am zâmbit la unele momente, mi-a venit să plâng la altele pentru că… da, nu-i greu să-mi ajungi la lacrimi dacă-mi vorbeşti despre  suflete îndrăgostite.

Îl ascultam şi mă gândeam cât de tare s-a schimbat. Şi mi-a părut cumplit de rău. Nu e singurul pe care îl cunosc aşa. Ştiu o grămadă de persoane transformate, în timp, din băieţi buni în… porci. Şi e oarecum normal… E instinctul ăla… te adaptezi ca să supravieţuieşti. Te ridici de jos şi îţi juri că nu se va mai întâmpla a doua oară. Chiar dacă asta înseamnă să fii tu cel care schimbă suflete. Partea proastă e că… niciunul dintre ei nu-mi pare fericit. Nu cu adevărat.

Am adormit, spre dimineaţă, gândindu-mă la ce am lăsat eu în spate. Poveştile noastre nu diferă foarte mult. El şi-a învăţat lecţiile. Diferenţa e că, eu, deşi mi-am promis în nenumărate rânduri că n-o să-mi mai las inima călcată în picioare şi n-o să mai plâng după nimeni… n-am reuşit să mă schimb. Am rămas (aproximativ) aceeaşi. Sunt tot visătoare, tot uşor naivă… tot campioană în a da a 10-a şansă cuiva. Desigur… acum am “gheare” pe care ştiu şă le folosesc destul de bine atunci când e cazul. Dar, in fond, sunt tot un copil. Tot eu… Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac vinovată de suferinţa altcuiva. Cu siguranţă, dar nu ştiu dacă la modul ăla, care să-l transforme în altcineva.

Stând acolo în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavan şi cu gândul departe, n-am putut să nu mă întreb… Oare cine e mai câştigat dintre noi doi? El că s-a schimbat sau eu, pentru că am rămas la fel?

P.S. Nu asculta melodia în timp ce citeşti. Îţi va părea prea trist postul.

E atât de linişte, încât am impresia că greierii îmi cântă melodia preferată. Ador nopţile de vară. Întotdeauna am iubit peisajul care se întinde dincolo de geamul meu, iar în noaptea asta stelele se văd atât de clar. Încă îi simt parfumul imprimat în haine şi mi-e teamă să le arunc în maşina de spălat, deşi ştiu că nici un detergent din lume nu-i va şterge mirosul. I-am spus că miros a el şi m-a făcut obsedată. Are dreptate. Sunt obsedată de sentimentul ăsta pe care îl hrănesc prin orice mijloc posibil, chiar dacă nu simt că ar exista riscul să-l pierd. E senzaţia aia de “totdeauna”.

Îi ador felul ciudat în care ţine la mine şi modul în care îşi aminteşte cele mai nesemnificative lucruri. Are un suflet extraordinar de bun pe care încearcă constant să-l ascundă sub aroganţa cu care aruncă în toate părţile. Dar eu l-am văzut. Şi pe lângă al lui, l-am văzut mai clar pe al meu.

Îmi place cum ştie să mă dezbrace fără să mişte o singură bucată de material de pe mine şi cum e în stare să mă sărute fără cea mai uşoară atingere a buzelor. Îmi place cum numele îi sună mult mai frumos când îl spun eu şi cum nu mă interesează părerea celorlalţi. Nu mă interesează cât primesc, atâta vreme cât am voie să ofer. Aşa cum nu mă interesează să mă supun regulilor obişnuite şi nu mai mi-e frică să… simt.

Nu ştiu cum va fi, şi evident, nu eu am ales să fie aşa, dar ştii ce… în fiecare noapte închid pleoapele fericită că există cel puţin un om în viaţa mea la care n-aş renunţa nici pentru zece mai buni. Chiar dacă uneori… mai scapă o lacrimă de sub ele.

Asculta mai multe audio Muzica

Citeam azi postul lui Bek00letz despre Earth Hour şi am realizat că a trecut deja un an. Da… e aceeaşi senzaţie pe care o ai de Crăciun, de Paşte, de revelion, de ziua ta.  Earth Hour e un reper pentru că îmi amintesc că l-am promovat şi anul trecut. Apropo de asta, nu uitaţi să stingeţi lumina sâmbătă. Merită şi planeta noastră un moment de respiro.

Anyway…am aruncat un ochi pe vechiul blog să verific ce status aveam anul trecut pe vremea asta. Şi…nu înţeleg de ce nu mi-a zis nimeni că eram atâââât de lame! Love really does make us look stupid!

Am fost o prostuţă visătoare la cai verzi pe pereţi. Şi totuşi… probabil că aş face aceleaşi lucruri din nou, pentru că, într-un fel, a fost bine. A fost frumos. Mi-am amintit de fiecare zâmbet şi lacrimă, de fiecare sărut şi strângere în braţe, de fiecare privire şi de fiecare fluturaş care mi-a traversat stomacul.

Anul trecut a fost cu adevărat special din foarte multe puncte de vedere. Atunci mă chinuiam din răsputeri să uit, iar acum…parcă aş da aproape orice să retrăiesc momentele ălea. Cu lacrimi cu tot.

E ciudat…pentru că deşi îmi amintesc de momentele în care eram la pământ…nu mai ţin minte ce simţeam. Ştiu că m-a durut, dar am uitat senzaţia. În schimb, clipele frumoase mi le amintesc perfect.

Uneori mi-ar plăcea să stau cu popcornul în faţă, să vizionez filmul din nou şi să zic : “Băi, ce vremuri!”

Hai, dă play!

Asculta mai multe audio Muzica