thoughts become words

Mergeam la el acasa. Traficul era infernal. Eu stăteam pe bancheta din spate. Locul din dreapta era ocupat de o femeie. O cunoşteam, dar nu înţelegeam ce caută acolo cu noi. El se întorcea din când în când spre mine şi îmi zâmbea.

Ne-am oprit la un semafor. O femeie a început să tragă disperată de uşi. Văzând-o atât de disperată, mi s-a făcut frică şi i-am spus lui Radu să blocheze uşile. Dar era prea târziu. Femeia deja deschisese uşa şi mă privea fix. Un bărbat la vreo 50 de ani, îmbrăcat în alb, a apărut brusc lângă ea. Mi-a întins mâna şi mi-a zis cu voce joasă şi calmă : “Hai Andra. N-avem timp…” Mi-am întors privirea spre Radu. Nu. Nu puteam să-l las. Am pus mâna pe uşă cu scopul de-a o inchide şi i-am răspuns bărbatului în alb. “Nu vin. Nu pot să plec. Îl iubesc.” Am trântit uşa şi am pornit mai departe.

După un timp, am ajuns la destinaţie. Am intrat într-o încăpere plină cu birouri. Nu ştiam unde sunt şi nu înţelegeam de ce lucrează doar femei acolo. Toate erau drăguţe, dar nu-mi plăcea felul în care se uitau la el. Şi la mine. Radu m-a luat de mână şi am dat să plecăm. Una dintre fete m-a oprit şi m-a întrebat: “Domnişoară…presupun că revelionul îl petreceţi cu Alex, nu?” Imediat după ultimul cuvânt, a afişat un zâmbet ironic. Toate aveau privirile fixate spre mine şi acelaşi zâmbet ironic pe faţă. “Încă nu ştim ce vom face”, am răspuns, zâmbind la rândul meu. Apoi am pornit cu Radu pe nişte scări care duceau la apartamentul lui care era undeva la mansardă.

În timp ce urcam, mă gândeam că nu voi petrece revelionul cu el. Ştiam asta foarte bine. Şi ele ştiau…Dar de ce i-au zis “Alex”? E Radu…

Am ajuns. Apartamentul lui era drăguţ aranjat şi mă simţeam bine acolo. O prietenă m-a atenţionat cu câteva zile înainte de o gaură în podea. Mi-a spus să am grijă unde calc…că s-ar putea să cad. M-am uitat în jur, dar n-am găsit-o.

Radu se purta foarte frumos cu mine, iar eu mă simţeam tot mai îndrăgostită de el. Momentele ălea în care îl aveam lângă mine erau tot ce mi-am dorit vreodată. La un moment dat şi-a întors capul spre fereastră. Atunci am observat lipită pe gâtul lui o bucată de hârtie pe care scria “Dorin”. M-am tras brusc din braţele lui. L-am privit pentru o secundă şi mi-am dat seama că nu mai era Radu. Alex… Dorin… Cine erau bărbaţii ăştia? Am vrut să plec, dar m-a prins de amândouă mâinile şi mă ţinea strâns.

Mă durea…mai mult sufletul decât mâinile de care mă strângea. Am început să plâng. Îl strigam pe Radu. Ştiam că e acolo, undeva. Dar nu se întorcea…Apărea altul şi altul şi altul. Niciodată el. Fiecare dintre ei îmi spunea un cuvânt urât sau mă rănea în vreun fel.

Într-un final…l-am privit în ochi. Era el…S-a întors. M-a luat în braţe, dar l-am împins. Nu mai puteam să-l iubesc. Radu, Alex, Dorin…nu conta…era aceeaşi persoană. Ce contează care parte din el mi-a făcut rău şi care m-a iubit? Nu-l mai vedeam ca înainte… Nu-l uram. Eram doar tristă…dezamăgită…

I-am întors spatele şi m-am îndreptat spre ieşire. Am ocolit gaura din podea pe care n-o văzusem înainte şi am închis uşa în urma mea. În minte îmi răsunau cuvintele bărbatului de la semafor : “Hai Andra. N-avem timp…” Cât de diferit ar fi fost totul dacă aş fi coborât atunci din masină…

Aaaand…Cut! M-am trezit. Demult n-am mai visat ceva atât de clar. Şi demult n-am mai avut un vis atât de…plin de sentimente. Radu chiar există, doar că în viaţa reală, nu ne prea cunoaştem. Cel mult ne salutăm pe stradă. Oricum, semnificaţia cred că e alta, personajul nu e important.

Ca să vezi ce-mi lucrează subconştientul în timpul nopţii…

Asculta mai multe audio Muzica

5 Responses to “Din subconştient…”