Nu-mi doresc să iau rolul de victimă, pentru că, până la urmă, s-ar putea să fie vina mea. Adică… n-aveam decât să nu-l iubesc. Pentru că, evident, atunci când nu iubeşti, n-ai cum să apreciezi. Şi dacă n-ai cum să apreciezi, n-ai cum să te enervezi. Nu te enervezi, nu te cerţi. Şi nu te doare, pentru că… după cum ziceam, nu-l iubeşti. Nu ştiu cum e pe la case mai mari, dar mie un om care mi-e indiferent, nu-mi poate face rău în nici un fel. Exceptându-l pe cel fizic, desigur. Ideea e că, dacă te doare… e important.

S-ar mai putea să aştept prea mult de la oameni, deşi mi s-a reproşat în nenumărate rânduri că mă mulţumesc cu prea puţin. Mai ales de la omul respectiv. N-am prea ascultat de nimeni. Aveam impresia că se bagă în viaţa mea fără să le ofer dreptul ăsta şi că judecă, la fel, fără să cunoască. Am obiceiul de-a le lua apărarea oamenilor la care ţin. Şi aşa e normal.

Partea proastă e că… mă aflu într-o fază în care nu ştiu ce să mai cred. Încep să am îndoieli în privinţa capacităţii mele de-a citi omu’. N-ar fi prima dată când greşesc. Sper totuşi să nu fie aşa. În cazul ăsta, n-ar trebui să înfrunt doar zecile de “ţi-am zis eu”, ci şi un sentiment tare urât. Dezamăgirea.

Sunt la un pas de-a sacrifica ceva extrem de important pentru mine. Dacă mă voi hotărî, în final, să fac asta… mă voi urî multă vreme de acum înainte. Dar îmi va trece la un moment dat. Pentru că toate trec, nu? Aparent, chiar şi respectul.

P.S. Nu sunt rânduri scrise la nervi… mai degrabă cu lacrimi în ochi.

PPS. A da, mâine împlineşte blogul un an.

Îl ascultam şi mă gândeam cât de tare s-a schimbat. Şi mi-a părut cumplit de rău. Nu e singurul pe care îl cunosc aşa. Ştiu o grămadă de persoane transformate, în timp, din băieţi buni în… porci. Şi e oarecum normal… E instinctul ăla… te adaptezi ca să supravieţuieşti. Te ridici de jos şi îţi juri că nu se va mai întâmpla a doua oară. Chiar dacă asta înseamnă să fii tu cel care schimbă suflete. Partea proastă e că… niciunul dintre ei nu-mi pare fericit. Nu cu adevărat.

Am adormit, spre dimineaţă, gândindu-mă la ce am lăsat eu în spate. Poveştile noastre nu diferă foarte mult. El şi-a învăţat lecţiile. Diferenţa e că, eu, deşi mi-am promis în nenumărate rânduri că n-o să-mi mai las inima călcată în picioare şi n-o să mai plâng după nimeni… n-am reuşit să mă schimb. Am rămas (aproximativ) aceeaşi. Sunt tot visătoare, tot uşor naivă… tot campioană în a da a 10-a şansă cuiva. Desigur… acum am “gheare” pe care ştiu şă le folosesc destul de bine atunci când e cazul. Dar, in fond, sunt tot un copil. Tot eu… Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac vinovată de suferinţa altcuiva. Cu siguranţă, dar nu ştiu dacă la modul ăla, care să-l transforme în altcineva.

Stând acolo în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavan şi cu gândul departe, n-am putut să nu mă întreb… Oare cine e mai câştigat dintre noi doi? El că s-a schimbat sau eu, pentru că am rămas la fel?

P.S. Nu asculta melodia în timp ce citeşti. Îţi va părea prea trist postul.

Îi ador felul ciudat în care ţine la mine şi modul în care îşi aminteşte cele mai nesemnificative lucruri. Are un suflet extraordinar de bun pe care încearcă constant să-l ascundă sub aroganţa cu care aruncă în toate părţile. Dar eu l-am văzut. Şi pe lângă al lui, l-am văzut mai clar pe al meu.

Îmi place cum ştie să mă dezbrace fără să mişte o singură bucată de material de pe mine şi cum e în stare să mă sărute fără cea mai uşoară atingere a buzelor. Îmi place cum numele îi sună mult mai frumos când îl spun eu şi cum nu mă interesează părerea celorlalţi. Nu mă interesează cât primesc, atâta vreme cât am voie să ofer. Aşa cum nu mă interesează să mă supun regulilor obişnuite şi nu mai mi-e frică să… simt.

Nu ştiu cum va fi, şi evident, nu eu am ales să fie aşa, dar ştii ce… în fiecare noapte închid pleoapele fericită că există cel puţin un om în viaţa mea la care n-aş renunţa nici pentru zece mai buni. Chiar dacă uneori… mai scapă o lacrimă de sub ele.

Asculta mai multe audio Muzica

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rasturna astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea.

Gândindu-mă la treaba asta, am realizat că majoritatea băieţilor de care m-am îndrăgostit îi semănau lui. Şi nu vorbesc din punct de vedere fizic, nici măcar din cel al caracterului, ci mai degrabă al comportamentului lor faţă de mine. Exact cum s-a purtat tata cu mine în toţi anii ăştia, aşa au făcut şi bărbaţii la care am ţinut cel mai mult.

Tatăl meu nu e un om rău… dar e un om extrem de rece şi distant. Multă vreme am trăit cu impresia că doar cu mine e aşa şi încă nu sunt convinsă că mă înşel în privinţa asta. Suntem permanent în conflict şi niciodată n-am avut cu adevărat senzaţia că mă înţelege. Copiii altora au fost mereu mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi, mai nu ştiu cum decât mine. O singură dată m-a felicitat şi mi-a zis că e mândru de mine. O singură dată în 24 de ani… În afară de chestiile obişnuite, nu discutăm niciodată. Ori de câte ori încercam să mă apropii de el, mă făcea să-mi regret gestul în următoarea secundă. Totuşi… avem momentele noastre, care există, deşi sunt extrem de rare. Păcat că nu poate fi aşa tot timpul…

Mama spune că semănăm prea mult, dar refuz să cred că sunt ca el. N-aş vrea să am acelaşi comportament faţă de copiii mei, tocmai pentru că ştiu câtă durere mi-a adus mie. Nu mi-a zis niciodată că mă iubeşte, dar ştiu că în felul lui ciudat, o face. Poate mai mult decât îmi pot eu imagina. Doar că n-ar strica să-mi şi arate asta din când în când.

M-am întrebat mereu unde greşesc şi de ce am iubit tocmai bărbaţii care erau… asa. Cei care nu mi-au putut oferi ce meritam cu adevărat. Cei în faţa cărora a trebuit să mă lupt din toate puterile ca să demonstrez că valorez ceva. Şi niciodată n-am reuşit, decât atunci când n-a mai contat.

Aşa că aleg să nu cred în teoria asta. Te iubesc, tata, dar lasă-mă să mă îndrăgostesc de omul care nu-ţi seamănă deloc.

Am realizat o grămadă de lucruri în ultimele zile. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nici măcar n-am avut curaj să le pun. Iar acum nu ştiu ce să fac cu ele… nu ştiu dacă sunt motiv de bucurie sau dimpotrivă, ar trebui să mă întristeze. Cert e că, am văzut aproape tot din ce vroiam să văd. Acum înţeleg mai bine. Văd mult mai clar lucruri care erau în ceaţă până acum. E bine. Aşa speram să se întâmple.

Şi mai vreau să adaug că mi se pare tare ciudată treaba, cum cineva îţi devine şi mai drag după ce începi să-i vezi din defecte.

În altă ordine de idei, mă deprimă calmul şi liniştea oraşului ăstuia. Aşa mi se întâmplă mereu când mă întorc de undeva. Nu… Sibiul nu e pentru mine. Am mai zis-o şi o să o zic din nou… iubesc Bucureştiul. Da. Şi îl iubesc şi mai mult noaptea. Chiar dacă aproape mereu mă pierd în el, acolo m-am simţit întotdeauna mult mai… acasă. Ciudat, nu?

Doare de cele mai multe ori şi trece de la sine, de prea puţine. Uneori ţi se ascunde atât de bine în suflet, încât uiţi că e acolo, dar iese la suprafaţă fix când ai nevoie să-l simţi. Uneori e sfâşietor, alteori trece aproape neobservat. E bine să-ţi fie dor. Atunci descoperi cele mai frumoase lucruri despre tine.

Nu ştiu cum e la alţii, dar eu dacă spun că mi-e dor, chiar aşa e.  Când spun că nu…ai grijă, există posibilitatea să mint. Asta pentru că m-a învăţat cineva că atunci când arăţi ce simţi, devii vulnerabil. Şi m-a învăţat prost. Dar despre asta… altă dată.

“Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta.”

Mă întreb… cum e să simţi lipsa dorului?

Asculta mai multe audio Muzica

Da, sigur, toţi avem zile proaste. Sau luni. Sau chiar mai mult. Înţeleg că uneori e mai bine să fii lăsat în pace… să te ridici singur. Vrei să te răzbuni? Ok, răzbună-te. Fă-i praf pe cei care te-au rănit, dacă asta te face să te simţi mai bine. Dar nu-ţi transforma prietenii în saci de box pentru că la un moment dat, s-ar putea să nu mai ai în ce da..

…mai ales dacă sacu’ era nedormit, nemâncat, cu dureri de cap persistente de ore bune şi după un examen extrem de greu… atunci îl doare. În rest… zău că nu mă deranjează, mai ales dacă ajută la ceva.

Cât de simplu ar fi, dacă, în loc de replici acide şi tonuri ridicate, ne-am strădui să avem o discuţie calmă şi normală. Prea greu… ştiu…

Asculta mai multe audio Muzica