thoughts become words

E atât de linişte, încât am impresia că greierii îmi cântă melodia preferată. Ador nopţile de vară. Întotdeauna am iubit peisajul care se întinde dincolo de geamul meu, iar în noaptea asta stelele se văd atât de clar. Încă îi simt parfumul imprimat în haine şi mi-e teamă să le arunc în maşina de spălat, deşi ştiu că nici un detergent din lume nu-i va şterge mirosul. I-am spus că miros a el şi m-a făcut obsedată. Are dreptate. Sunt obsedată de sentimentul ăsta pe care îl hrănesc prin orice mijloc posibil, chiar dacă nu simt că ar exista riscul să-l pierd. E senzaţia aia de “totdeauna”.

Îi ador felul ciudat în care ţine la mine şi modul în care îşi aminteşte cele mai nesemnificative lucruri. Are un suflet extraordinar de bun pe care încearcă constant să-l ascundă sub aroganţa cu care aruncă în toate părţile. Dar eu l-am văzut. Şi pe lângă al lui, l-am văzut mai clar pe al meu.

Îmi place cum ştie să mă dezbrace fără să mişte o singură bucată de material de pe mine şi cum e în stare să mă sărute fără cea mai uşoară atingere a buzelor. Îmi place cum numele îi sună mult mai frumos când îl spun eu şi cum nu mă interesează părerea celorlalţi. Nu mă interesează cât primesc, atâta vreme cât am voie să ofer. Aşa cum nu mă interesează să mă supun regulilor obişnuite şi nu mai mi-e frică să… simt.

Nu ştiu cum va fi, şi evident, nu eu am ales să fie aşa, dar ştii ce… în fiecare noapte închid pleoapele fericită că există cel puţin un om în viaţa mea la care n-aş renunţa nici pentru zece mai buni. Chiar dacă uneori… mai scapă o lacrimă de sub ele.

Asculta mai multe audio Muzica

Am auzit din mai multe părţi că fetele au tendinţa de a  se îndrăgosti de băieţii care seamănă cu tatăl lor. Poate pentru că, încă din copilărie, pentru unele dintre noi, tatăl întruchipează imaginea bărbatului perfect. Totuşi, teoria asta nu e valabilă în toate cazurile. Citeam aici următorul fragment:

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rasturna astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea.

Gândindu-mă la treaba asta, am realizat că majoritatea băieţilor de care m-am îndrăgostit îi semănau lui. Şi nu vorbesc din punct de vedere fizic, nici măcar din cel al caracterului, ci mai degrabă al comportamentului lor faţă de mine. Exact cum s-a purtat tata cu mine în toţi anii ăştia, aşa au făcut şi bărbaţii la care am ţinut cel mai mult.

Tatăl meu nu e un om rău… dar e un om extrem de rece şi distant. Multă vreme am trăit cu impresia că doar cu mine e aşa şi încă nu sunt convinsă că mă înşel în privinţa asta. Suntem permanent în conflict şi niciodată n-am avut cu adevărat senzaţia că mă înţelege. Copiii altora au fost mereu mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi, mai nu ştiu cum decât mine. O singură dată m-a felicitat şi mi-a zis că e mândru de mine. O singură dată în 24 de ani… În afară de chestiile obişnuite, nu discutăm niciodată. Ori de câte ori încercam să mă apropii de el, mă făcea să-mi regret gestul în următoarea secundă. Totuşi… avem momentele noastre, care există, deşi sunt extrem de rare. Păcat că nu poate fi aşa tot timpul…

Mama spune că semănăm prea mult, dar refuz să cred că sunt ca el. N-aş vrea să am acelaşi comportament faţă de copiii mei, tocmai pentru că ştiu câtă durere mi-a adus mie. Nu mi-a zis niciodată că mă iubeşte, dar ştiu că în felul lui ciudat, o face. Poate mai mult decât îmi pot eu imagina. Doar că n-ar strica să-mi şi arate asta din când în când.

M-am întrebat mereu unde greşesc şi de ce am iubit tocmai bărbaţii care erau… asa. Cei care nu mi-au putut oferi ce meritam cu adevărat. Cei în faţa cărora a trebuit să mă lupt din toate puterile ca să demonstrez că valorez ceva. Şi niciodată n-am reuşit, decât atunci când n-a mai contat.

Aşa că aleg să nu cred în teoria asta. Te iubesc, tata, dar lasă-mă să mă îndrăgostesc de omul care nu-ţi seamănă deloc.

Lipsesc tot mai mult de aici. Pesemne că n-am prea avut ce scrie până acum, iar acum că am, încerc să mă abţin să o fac. Poate pentru că mi-e tot mai greu să expun lucrurile foarte personale.

Am realizat o grămadă de lucruri în ultimele zile. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nici măcar n-am avut curaj să le pun. Iar acum nu ştiu ce să fac cu ele… nu ştiu dacă sunt motiv de bucurie sau dimpotrivă, ar trebui să mă întristeze. Cert e că, am văzut aproape tot din ce vroiam să văd. Acum înţeleg mai bine. Văd mult mai clar lucruri care erau în ceaţă până acum. E bine. Aşa speram să se întâmple.

Şi mai vreau să adaug că mi se pare tare ciudată treaba, cum cineva îţi devine şi mai drag după ce începi să-i vezi din defecte.

În altă ordine de idei, mă deprimă calmul şi liniştea oraşului ăstuia. Aşa mi se întâmplă mereu când mă întorc de undeva. Nu… Sibiul nu e pentru mine. Am mai zis-o şi o să o zic din nou… iubesc Bucureştiul. Da. Şi îl iubesc şi mai mult noaptea. Chiar dacă aproape mereu mă pierd în el, acolo m-am simţit întotdeauna mult mai… acasă. Ciudat, nu?

Citeam aici despre doruri şi am realizat că mi-e dor de ceva sau de cineva mai mereu. Poate nu întotdeauna stau să-l procesez, dar sunt conştientă că e acolo. Şi chiar şi atunci când crezi că nu-l simţi, doar vorbind despre el, ţi se face dor.

Doare de cele mai multe ori şi trece de la sine, de prea puţine. Uneori ţi se ascunde atât de bine în suflet, încât uiţi că e acolo, dar iese la suprafaţă fix când ai nevoie să-l simţi. Uneori e sfâşietor, alteori trece aproape neobservat. E bine să-ţi fie dor. Atunci descoperi cele mai frumoase lucruri despre tine.

Nu ştiu cum e la alţii, dar eu dacă spun că mi-e dor, chiar aşa e.  Când spun că nu…ai grijă, există posibilitatea să mint. Asta pentru că m-a învăţat cineva că atunci când arăţi ce simţi, devii vulnerabil. Şi m-a învăţat prost. Dar despre asta… altă dată.

“Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta.”

Mă întreb… cum e să simţi lipsa dorului?

Asculta mai multe audio Muzica